Acceleratul care leagă Moldova de Banat are cel mai lung traseu din ţară şi, totodată, este recunoscut drept cel mai chinuitor de către clienţii Căilor Ferate Române.

Botezat încă din comunism „trenul foamei”, pentru că transporta spre „Banatul făgăduinţei” mii de persoane sărace din Moldova, acceleratul Iaşi – Timişoara rămâne, după zeci de ani, în ciuda garniturii de vagoane noi care-l formează din când în când, „o armă mortală”, care atacă orice om de bun-simţ.

E locul în care, după 847 de kilometri parcurşi, timp de 16 ore, orice om normal va cere instituirea cel puţin a pedeapsei cu munca silnică, dacă nu câţiva ani de închisoare, pentru persoanele certate cu igiena care-şi fac veacul aici. În urma călătoriei dus-întors, reporterii EVZ „au scăpat” cu o alergie, o hemoragie nazală şi o aftoză bucală.

Un traseu cât o ţară

15.00, fix: trenul cu cel mai lung traseu de pe calea ferată românească pleacă din gara Iaşi Nord, linia 2C, spre destinaţia Timişoara. Frânează brusc, după câţiva metri, apoi prinde viteză. După 11 minute apare „naşu’”. „Bună ziua. Biletele la control!”. Ţac, ţac.

O femeie în civil îi urmăreşte suspicios pe călătorii care întind biletele. Controlorul mulţumeşte şi trânteşte, cu toată puterea, uşa compartimentului. O cauză sau o urmare a faptului că, fără excepţie, toate uşile compartimentelor din tren zdrăngănesc încontinuu, indiferent de vechime.

Avem loc într-un vagon vechi, modelul de clasa a doua cu şase locuri. E drept, sunt mai confortabile decât cele din varianta „modernă” a vagonului din acceleratul de Iaşi, cu opt locuri în compartiment, pe scăunele în care o persoană de 100 de kilograme nu are cum să încapă. Pe lângă geam trage frigul. Sunt minus 4 grade Celsius. Deja doamnele în vârstă se plâng de dureri de măsele.

Vânzătorii ambulanţi

Peste traverse, trenul se smuceşte din toţi rărunchii. Ferestrele aburite de respiraţia călătorilor apar şi mai slinoase. „Măcar nu pute”, crede unul dintre companionii din compartiment. Nu putem decât spera la aşa un noroc.

Trenul, cunoscut din anii ’80 ca „trenul foamei”, e populat îndeobşte cu moldoveni săraci, muncitori chercheliţi şi ţărănci care nu au văzut apă curentă. Printre ei dau din coate vânzătorii ambulanţi.

Primul apare la nici jumătate de oră după ce atelajul s-a pus în mişcare. Vinde unghiere, cu 2 lei bucata. Îi urmează altul, cu o ofertă specială pentru oameni inteligenţi şi croitorese de ocazie: cuburi Rubik, cu 5 lei, şi aţe, alături de cutii de balsam chinezesc, cu 3 lei.

Sunt o specie aparte, sunt aproape violenţi: deschid compartimetul, aruncă pe un scaun liber „oferta” şi pleacă fără să zică nimic. Ţi-e şi teamă ca la întoarcere să nu te jefuiască sau să nu te ia la palme, dacă nu cumperi nimic [...]

No related posts.